Context

 

După încheierea „Campaniei celei Lungi” prin tratatul de la Adrianopol, destul de avantajos pentru creştini, Iancu consideră că a venit momentul unei perioade de refacere a 

ţării şi, implicit, a armatei, însă o serie de evenimente schimbă situaţia: legatul papal Giuliano Cesarini revine cu ideea ridicării la luptă a popoarelor din Balcani împotriva

 cuceritorilor otomani, asigurând că Occidentul va sprijini direct, acţiunea, iar sultanul Murad al II-lea (1421 – 1444, 1446 – 1451) reia luptele cu duşmanul său, Ibrahim, bey-ul

 Karamaniei, drept pentru care s-a deplasat în Anatolia pentru restabilirea situaţiei.

Flota veneţiană soseşte la Gallipoli la începutul lunii august 1444, obiectivul declarat al acesteia este blocarea revenirii trupelor otomane în Europa. Din alianţa antiotomană iese, însă, despotul sârb Gheorghe Branković (1427 – 1456), care a încheiat o pace separată cu sultanul (15 august 1444), în schimbul retrocedării unor cetăţi, frontul balcanic antiotoman fiind din acest moment afectat.

 

Pregătirile de război

 

La insistenţele regelui şi ale unei bune părţi a nobilimii, Iancu începe pregătirile de campanie. Oastea este formată din banderiile regale din Ungaria şi câteva corpuri polone, români transilvăneni, croaţi, sloveni sau bosniaci, conduşi de banul Franko de Talovac, circa 15.000 oşteni. Folosind deja foarte cunoscutul model husit, Iancu a dotat armata cu o mulţime de căruţe. Trecerea Dunării se face pe la Orşova, începând cu 20 septembrie 1444. Sunt ocupate Cladova, Vidinul şi Rahova, dar fără fortăreţe (Iancu considera că necesita o mare pierdere de timp şi oameni cucerirea lor). Oastea condusă de rege şi voievod continuă drumul spre Nicopole, unde fac joncţiunea cu un corp

 de oaste muntean trimis de Vlad Dracul (1437 – 1442, 1444 – 1447), format din 4.000 călăreţi (16 octombrie). De aici creştinii pornesc spre Marea Neagră, unde se doreşte cooperarea cu presupusa flotă occidentală, în drum, ocupă Razgradul, Ieni-bazar şi Şumla.

Vlad Dracul cucereşte cetatea Petreţ, în timp ce un alt corp cruciat este trimis să prade ţinuturile de pe râul Iantra, ajungând până la Târnovo. Aceste victorii au scopul de a crea panică la Adrianopol şi Gallipoli, de unde negustorii pleacă spre Asia Mică, şi-l fac pe sultan să încheie pace cu Ibrahim – „Şi atunci [împăratul] a primit propunerile lui Caraman şi a făcut pace şi luând ostateci [printre care] şi pe fiul acestuia, a plecat cu oastea” (cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil)– şi să forţeze Strâmtorile, cu ajutorul genovezilor.În zilele de 27 şi 28 octombrie 1444, otomanii trec pe malul european şi înaintează spre Adrianopol (unde stau pentru aprovizionare în zilele de 2 şi 3 noiembrie).Cronicile otomane subliniază buna organizare a oastei care, în şase zile, îi ajunge din urmă pe creştini.

 

Desfăşurarea bătăliei

 

Planul desfăşurării bătăliei de la Varna

La 9 noiembrie 1444 ambele armate se află faţă în faţă la Varna, oastea otomană, condusă de sultan, număra până la 80.000 oşteni.

 În această situaţie, regele ţine un sfat de război, cerând părerea tuturor factorilor implicaţi. Cardinalul Cesarini propune 

organizarea unei fortăreţe după model husit care să le permită să reziste până la sosirea flotei occidentale, care i-ar fi atacat 

din spate pe otomani, propunere susţinută de episcopul de Agria şi de Franko de Talovac. Voievodul Transilvaniei a demontat punct cu 

punct strategia propusă de legatul papal. El propune un atac fulgerător, care să demoralizeze, cel puţin o perioadă, imensa oaste otomană. 

Regele este de acord şi se pregătesc de o confruntare directă, ce va începe în zorii zilei de 10 noiembrie 1444, voievodului transilvănean

 revenindu-i misiunea de a hotărî tactica şi strategia ce urmau a fi adoptate.Iancu îşi aşează ostaşii în formă de arc, apăraţi în flancuri de lacuri şi dealuri. În partea stângă, se află voievodul în fruntea trupelor sale şi Mihail Szilágy cu cavaleria grea (circa 5.000 oşteni), în cea dreaptă, oştile muntene alături de cele conduse de Franko de Talovac, de Cesarini, precum şi trupele episcopiilor de Agria şi Alba Iulia, iar la centru se află infanteria regală şi cavaleria nobiliară, conduse de Vladislav. Oastea otomană cuprindea ienicerii conduşi de sultan, la centru, spahii din Anatolia, la stânga şi cei din Rumelia, la dreapta, avangarda fiind alcătuită din trupe uşoare pe cămile. Otomanii atacă primii, Szilagy rezistă. Iancu, mizând pe posibilitatea spargerii frontului, iniţiază ofensiva, folosind trupele ardelene şi muntene, cerând regelui să stea în expectativă. Acesta însă atacă, sperând că-l va prinde pe sultan. În învălmăşeala produsă, Vladislav alunecă de pe cal şi este prins de un ienicer care-i taie capul şi îl înfige într-o suliţă, purtându-l ca pe un trofeu şi băgând spaima în creştini: „În trufia sa, crezându-se erou şi zicând: «eu singur voi împrăştia această oaste», Vladislav s-a repezit spre oastea otomană, unde era sultanul. Prin grija şi bunătatea prea înaltul Allah, calul craiului, poticnindu-se, a căzut … Câţiva ieniceri i-au tăiat capul” (cronicarul otoman Hadji Lütfi Paşa). Cruciaţii sunt speriaţi de moartea regelui şi aleargă care încotro, nemairespectând ordinele lui Iancu de Hunedoara. Voievodul hotărăşte retragerea generală şi folosind cunoştinţele muntenilor în teritoriu, ajunge în două zile la Târgul de Floci şi, prin Ţara Românească, soseşte în cele din urmă în Ungaria.

 

Urmările bătăliei

 

Sultanul a sărbătorit triumful în tot imperiul, în schimb Occidentul a refuzat, un timp, să creadă că şansa de a-i alunga pe otomani definitiv din Europa a fost pierdută. În această înfrângere, o cauză importantă au fost diferenţele majore existente între cele două armate: superioritatea numerică otomană (80.000 otomani contra 20.000 creştini), incompatibilitatea de tactică militară şi mod de luptă (ţinuta uşoară otomană faţă de armura grea a creştinilor, care permite musulmanilor să iniţieze atacuri dese şi fulgerătoare). La acestea se adaugă conflictele din Occident (genovezii cu veneţienii pentru rutele comerciale şi influenţa asupra Bizanţului), lipsa de interes pentru cruciada propovăduită de Papalitate, interesele pe care le aveau unele mari state creştine în Imperiul Otoman, „trădarea” despotului sârb (care dintre două rele l-a ales pe cel mai mic: Imperiul Otoman) ş.a. Bătălia de la Varna a însemnat pierderea speranţei obţinerii independenţei de către popoarele balcanice şi ascensiunea otomană fără precedent: „Presiunea otomană nu mai putea fi stăvilită de vreo putere organizată, deoarece cruciada se dovedise lipsită de valoare” (Ştefan Pascu). Ca o încununare a greşelilor creştinilor, incapabili de a se înţelege, noul sultan, Mehmed al II-lea (1444 – 1446, 1451 – 1481), cucereşte Constantinopolul (29 mai 1453), ceea ce-l face, în viziunea sa, „stăpânul legitim al tuturor fostelor teritorii ale Imperiului Roman de Răsărit” (Halil Inalcik), întreaga sa domnie fiind închinată îndeplinirii acestui ideal.