Bătălia de la Nicopole (Cruciada de la Nicopole), Bulgaria (1396)

Bătălia de la Nicopole (în limbile bulgară: Битка при Никопол, Bitka pri Nikopol; turcă: Niğbolu Savaşı, maghiară: Nikápolyi Csata) a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată franco – valaho – maghiară şi Imperiul Otoman, lângă fortăreaţa dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită şi cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale "cruciadelor" Evului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie.

 

Contextul istoric

 

În cursul secolului al XIV au avut loc mai multe cruciade minore iniţiate de diferiţi regi sau aristocraţi. Astfel, avusese loc o cruciadă împotriva Tunisiei în 1390 şi în epocă era în continuă desfăşurare cruciada nordică de-a lungul coastei baltice. După victoria din bătălia de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea mai mare parte a Balcaniilor, reducând teritoriul Imperiului Bizantin la regiunea din imedita vecinătate a oraşului Constantinopol, care avea să fie cucerit în cele din urmă în 1453.

 

În 1393, ţarul bulgar Ivan Şişman pierduse cetatea Nicopole – capitala sa temporară – în mâinile otomanilor, iar fratele lui, Ivan Stratismir, mai stăpânea încă Vidinul, dar statutul său politic era acela de vasal al turcilor. frontiera dintre islam şi creştinism se mutase încet spre nord spre Ungaria şi Ţara Românească. Regatul Ungariei era acum direct ameninţată de expansionismul turcilor otomani. În plus, oraşul-stat Veneţia îşi simţea ameninţată influenţa în Marea Adriatică.

 

În 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deşi în acel moment schisma occidentală împărţise papalitatea în două între scaunele papale de la Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat erau de mult apuse. În acele timpuri, Anglia şi Franţa se aflau într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani, iar Richard al II-lea al Angliei şi Charles al VI-lea al Franţei şi-au manifestat disponibilitatea pentru finanţarea în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cu Sigismund, regele Ungariei, pentru declanşarea unei cruciade comune. Pregătirile de luptă

 

Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans şi Filip de Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii Charles şi Richard să-i urmeze un an mai târziu. La începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În schimb, Ioan de Nevers a organizat şi condus o forţă de aporximativ 10.000 de burgunzi, în special cavalerişti, şi 1.000 de englezi. Lor li s-au mai adăugat cam 6.000 de oameni din Palatinat, Bavaria şi Nürnberg. Sigismund comanda o forţă mult mai mare de aproximativ 60.000 de oameni. Francezii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 şi au ajuns la Viena în cursul lunilor mai şi iunie, iar la Buda în iulie.

 

Deşi era ortodox, domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu un corp de oaste la expediţia cruciată. La fel ca şi în cazul Ungariei, Ţara Românească se afla în acel moment la graniţa dintre creştinism şi islamism. Mircea cel Bătrân şi soldaţii săi erau familiarizaţi deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reuşind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I în bătăliile de pe râul Argeş, de la Rovine şi în cele pentru controlul Ţării Cărvunei (1395).

 

Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El aminteşte de neînţelegerile ivite între conducătorii cruciaţilor cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaţilor, cu grosul trupelor format din soldaţi ai cavaleriei grele, şi cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaştere pentru evaluarea poziţiilor otomane şi pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria uşoară munteană şi-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrâna cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers şi alţi cavaleri occidentali, care nua u fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiţionale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare şi în plus cheltuise mulţi bani pentru această expediţie.

 

Jean de Nevers a preluat comanda forţelor reunite, (cam 100.000 de luptători), şi apornit în marş spre Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată, iar oraşul Rahova a fost luat cu asalt şi jefuit, iar locuitorii săi ucişi sau luaţi prizonieri.

 

Asediul Nicopolelui

 

Nicopole era un oraş bine fortificat şi bine aprovizionat, iar cruciaţii nu aduseseră cu ei maşini de asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciaţii au rămas în zonă, aşteptând forţele otomane trimise pentru despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar şi-a mobilizat armatele şi a mărşăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului său şi, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104.000 de soldaţi ai sultanului au ajuns în faţa Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a avea informaţii despre mişcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.

 

Bătălia

 

În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luaţi de cruciaţi la Rahova au fost executaţi de francezi dintr-un motiv necunoscut. Fancezii şi englezii formau avangarda, iar Sigismund şi împărţit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduşi de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid şi-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de ţepuşe, urmată de unităţile principale de arcaşi şi de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman şi sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanţă de prima linie.

 

Cavaleriştii francezi îmbrăcaţi în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiţi să descalece în faţa liniei de ţepuşe. Aici au început să smulgă ţepuşele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcaşilor turci. După ce au fost îndepărtate ţepuşele, cavalerii descălecaţi au trebuit să facă faţă atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii. Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10.000 de oameni. Francezii au atacat şi cavaleria turcă şi au avut din nou succes, ucigând cam 5.000 de turci. Deşi nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiţi au descoperit grosul armatelor otomane, care aşteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânţi clar. Amiralul Franţei Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy şi mareşalul Jean Le Maingre, au fost luaţi prizonieri.

 

Între timp, caii fără călăreţi s-au reîntors în tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi şi a dat piept cu forţele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în care au sosit trupele sârbeşti. Sigismund a fost convins de apropiaţii săi să se retragă. Armata lui Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund şi cei din preajma sa să ajungă pe o corabie veneţiană.

 

 Sigismund a spus despre francezi: "Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu duşmanii noştri." În aceiaşi după-amiază târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane şi a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceiaşi seară, s-a ajuns la o înţelegere şi armata lui Sigismund s-a predat.